NetBet Blog Romania

Giacinto Facchetti – sau o viață întreagă în slujba unui club de fotbal

Cum orice iubitor de pariuri sportive are biletele sale epice, așa și orice club de fotbal cu o istorie îndelungată are momente în cronologia sa când se dovedesc adevăratele caractere și personalitățile individuale devin legende care creează un mit, un spirit, o speranță pentru un grup de oameni și microbiști să creadă în altceva care să le aline sau să le facă uitate problemele în timpul liber. Cluburile mari sunt o dovadă evidentă, căci nu ajungi la vârful muntelui dacă nu treci de serpentinele alunecoase și zonele stâncoase.

Cele mai mari moșteniri în fotbal le aparțin celor care și-au transformat povestea de viață în folclor. De la antrenori la jucători, toți sunt amintiți în funcție de cum au schimbat cursul fotbalului pentru totdeauna, iar nume precum Michels, Cruyff, Pele sau Beckenbauer vor rămâne mereu în mentalul colectiv. E ciudat că eroul poveștii – Giacinto Facchetti este de multe ori trecut cu vedea în afara Italiei pentru realizările sale – definitorii pentru fotbalul insular și echipa la care a evoluat 18 ani.

Giacinto Facchetti – 04.12.196 – Inter Milan / Puma – Cupa Intercontinentală

Începuturi. Lider din copilărie.

Cu peste 600 de meciuri și 75 de goluri reușite de-a lungul unei carierei trăite la un singur club – Inter Milano – Facchetti este văzut drept cel mai bun lider de pe teren / căpitan care a existat, mai ales de către antrenorul cu care a fost protagonist al echipei Grande Inter din anii 60 – Helenio Herrera. Povestea lui de fotbal avea să înceapă într-un oraș liniștit din nordul provinciei Bergamo – Treviglio, fiind născut într-o familie modestă – tatăl muncitor feroviar și mama casnică.

Apreciat de profesori ca fiind un elev model, care a inspirat mereu respect și care avea inspirații de a deveni doctor, Facchetti a început cariera de fotbalist ca vârf împins la echipa locală CS Trevigliene în 1957. Diferența dintre persoana de pe teren și afara lui prea exista, el fiind profesionist și punând tot efortul în a fi eficient și a juca cât mai bine, învățând să șuteze puternic de la distanță cu piciorul drept.

Helenio Herrera, care avea obiceiul să colinde zonele și regiunile apropiate pentru talent local, l-a observat jucând la un turneu de juniori și tineret, atrăgându-i instant atenția pentru a-l integra în viitoarea echipă a Inter-ului, dar să poarte și spiritul comunității locale. Argentinianul se va dovedi mai mult decât inspirat, căci Facchetti va fi protagonist la cele mai bune momente ale clubului milanez din istorie.

Deși experiența lui era în atac, Herrera a fost din nou providențial și a văzut capacitățile sale de lider prin jocul defensiv, aducându-l să acopere și să coordoneze jocul defensiv, mai ales în conceptul de catenaccio, care presupunea un rol mult mai activ pe faza de contraatac, în același timp pregătit pentru orice fază periculoasă și presiune adversă, care trebuia fragmentată inteligent sau oprită.

Herrera și Grande Inter.

Un fundaș ofensiv de pe banda stângă cu capacități ideale pentru contraatac, un fizic impunător și o energie debordantă, el a debutat la 19 ani în campionatul italian pentru Inter într-o victorie cu 2-0 pe terenul lui AS Roma. Facchetti a impresionat fără a avea nevoie de acomodare, obișnuindu-se cu noua poziție și reușind să înscrie chiar la al doilea meci ca profesionist, împotriva lui Napoli în 1961.

Treptat, el a definit postul fundașului modern al anilor 60 și pentru clubul milanez avea să devină cel mai bun fundaș stânga din istorie, câștigând o reputație de lider și bun organizator în tot jurul Europei. Cu 15 prezențe la primul sezon ca profesionist, tânărul fundaș a primit destul timp și încredere din partea antrenorului pentru a se obișnui și adapta noii poziții de pe teren în așa fel încât să devină o piesă vitală a sistemului de joc a lui Inter.

Treptat, Facchetti a devenit surogatul antrenorului pe terenul de joc. Ca orice lider, a avut șansa unui partener pe măsură în defensivă – un alt fundaș de legendă – Tarcisio Burgnich, cu care a făcut un cuplu defensiv longeviv la club și la națională. Poziția sa atipică, fundașul cu capacități ofensive rarisime avea să definească jocul pragmatic al lui Herrera, având meritul de a primi foarte puține goluri și a marcat în numeroase rânduri, reușind de altfel pase decisive.

De altfel, mai bine de 35 de ani, Facchetti avea să dețină recordul celor mai multe goluri marcate de un fundaș într-un singur sezon, 10 reușite în ediția 1965-1966, depășit de Marco Materazzi în 2001 cu 12 goluri, pe atunci la Perugia și apoi transferat la echipa milaneză. Primul sezon de succes a fost în 1963, când echipa a câștigat campionatul după o pauză de nouă ani, cu el marcator a patru goluri și liderul unei defensive cu doar 20 de goluri primite în 34 de partide de campionat.

Cu calificarea antamată pentru următorul sezon de Cupa Campionilor Europeni, visul lui Herrera era de a emula și –posibil- de a depăși succesul rivalilor locali de la AC Milan prin câștigarea trofeului suprem european. Într-o epocă a sistemului eliminatoriu de competiție, echipa lui Inter era practic construită pe mulajul acelui tip de joc, absorbind presiunea adversarului, așezându-se adânc în defensivă și pornind rapid pe contraatac prin inspirația lui  Mazzola, Corso sau Luis Suarez din atac.

Finala ediției din 1964 avea să le aducă italienilor ca adversarul o echipă de invidiat a celor de la Real Madrid, care îl aveau pe Miguel Munoz pe bancă și un trio ucigător în atac: Alfredo di Stefano, Ferenc Puscas și Paco Gento. Intenția spaniolului este să se focuseze pe zonele de margine și contraatac lăsate de Inter folosindu-se de experiența, tehnica și priceperea atacanților, dar Facchetti avea să aibă un cuvânt greu de spus.

Lider al defensivei, care a acoperit mereu la nevoie spațiile dintre colegii săi pe care i-a susținut și nu  a lăsat atacanții adverși să-și facă jocul așa cum erau obișnuiți, Facchetti a fost proeminent și cu o serie de contraatacuri bune pentru echipa sa. O victorie cu 3-1 la Viena a transformat echipa lui Herrera în Grande Inter, furând meritoriu titulatura avută în trecut de echipa lui Ernest Ebstein și Valentino Mazzola – Grande Torino.

Giacinto Facchetti – 01.01.1964 – Inter Milan – Serie A

Legendă și exemplu.

Clubul milanez a repetat succesul european în 1965, când a învins cu 1-0 echipa lui Eusebio – Benfica, datorită unui gol reușit de Jair. La doar 22 de ani, Facchetti era deja dublu campion european la nivel de club. De asemenea, tot la această vârstă era dublu campion național, căci a reușit să câștige un nou titlu de campion al Italiei în același an. Cum am menționat mai sus, sezonul 1965-66 avea să fie cel mai periculos pentru adversari în ceea ce îl privește pe Facchetti ca jucător.

Cu 12 goluri înscrise în 38 de meciuri bifate în toate competițiile, fundașul a fost providențial în câștigarea celui de-al treilea titlu în patru ani, dovedindu-se mult mai influent în ofensivă decât în defensivă în acel sezon. Ușurința de a se adapta la ambele faze, cu pătrunderile rapide în zonele adverse și recuperările rapide unde și-au acoperit colegii în situațiile vulnerabile, l-au făcut fundașul stânga greu de înțeles și marcat.

Următorul sezon competițional, 1966-1967, se va dovedi cel mai frustrant din era lui Herrera la Internazionale. După ce au pierdut titlul de campioni în fața rivalilor de la Juventus, care au marcat doar 44 de goluri în 34 de meciuri, gândurile echipei lui Facchetti s-au focusat spre finala Cupei Campionilor Europeni de la Lisabona cu Celtic. Vital pentru calificarea în ultimul act, cu un gol acasă și în deplasare cu CSKA Sofia în dubla din semifinale, șansa unui al treilea trofeu european suna bine pentru Giacinto.

Din păcate, pentru liderul impecabil de pe teren, carismatic (care ajunsese să câștige în termen scurt un număr mare de admiratoare în Peninsulă), Facchetti nu a mai reușit să-și ajute echipa să câștige a treia Cupă a Campionilor, deși au avut mai bine de o repriză șansa de a ține de rezultat deschizând scorul. Chiar dacă nu a reușit să ridice niciun trofeu sau o medalie, Facchetti avea să aștepte un an pentru un nou moment memorabil.

După debutul său internațional în 1963 la reprezentativa Italiei, el avea să formeze cu viitorul său coleg de la Inter una din cele mai puternice perechi din defensiva fotbalului anilor 60, Tarcisio Burgnich. Evoluția sa din victoria împotriva Braziliei lui Pele reușită pe San Siro avea să-l introducă în atenția publicului mondial. Primul turneu final major pentru acests avea să fie mondialul englez din 1966, unde echipa sa avea să fie învinsă șocant de echipa nord-coreeană în faza grupelor.

Ce l-a făcut memorabil după acel meci a fost faptul că a scris o scrisoare apologetică unui jurnalist englez, care l-a numit cel mai bun fundaș din lume, dar jucătorul în schimb își cerea scuze pentru lipsa de formă. Ca un gentleman veritabil, indiferent de succesul sau șansa avută în carieră, el a dovedit mereu umilință și decență, o grație și onestitate reală, fără să lase mirajul că performanțele sau personal i-ar eclipsa integritatea profesională.

Doi ani mai târziu, Facchetti avea să poarte banderola de căpitan și să participe la campionatul european din 1968, acolo unde au avut una din cele mai bune campanii din perioada postbelică. Deși turneul final a presupus doar patru echipe participante, acestea au venit la rându-i în urma unui sistem eliminatoriu de calificare și astfel italienii ajunși în finală au învins iugoslavii cu 2-0, asigurând primul și singurul trofeu major la nivel de echipă național pe care liderul milanez l-a obținut în carieră.

Giacinto Facchetti – 15.06.1970 – Stadion Azteca – Mexico City

 

Purtător de mai bine de patru ani ai banderolei de căpitan al naționalei, Facchetti avea acum respectul colegilor săi și avea responsabilitatea de a-i ghida pe toți spre cel mai bun parcurs la următorul turneu final major – mondialul mexican din 1970, cu colegi precum Gigi Riva, Gianni Rivera, Dino Zoff, Sandro Mazzola sau Pierino Prati. După o victorie în grupe cu Suedia, cu 1-0, Italia a eliminat apoi echipa gazdă în sferturi prin inspirația ofensivă a lui Gigi Riva și jocul activ al lui Facchetti.

Semifinalele au adus unul din cele mai frumoase meciuri din istoria Cupei Mondiale, în care Italia avea în față cea mai puternică națională europeană de la acea vreme – Germania de Vest – care-i avea în echipă pe Beckenbauer, Muller, Maier și Vogts. Albaștrii au învins cu 4-3 după prelungiri în fața a 102.000 adunați pe stadionul Azteca într-o zi fierbinte de vară. În cele două ore de meci, Facchetti nu s-a oprit niciodată din alergat obligându-i pe germani să-i țină pasul și a fost mereu vocal în defensivă.

Cu încrederea sa obișnuită și pregătirea ireproșabilă, Facchetti a avut una din cele mai bune evoluții ale unui căpitan pe parcursul unei Cupe Mondiale din întreaga istorie a competiției, ajungând în finală unde adversar avea să fie Brazilia lui Pele. Din păcate pentru el, generația sud-americanilor era mult prea mult pentru italieni, având doi fundași redutabili de-ai lor și câștigând cu 4-1.

Timpul te face legendă.

Deși timp de jumătate de oră scorul a fost egal, 1-1, Brazilia a dominat meciul fără nicio discuție și a profitat de stilul înghesuit de joc al italienilor pentru a-și pune în față tehnica și inspirația tactică a momentului. Momentul lui Facchetti la națională avea să continue până în 1977, când avea să  bifeze ultimul său meci internațional chiar pe stadionul Wembley, într-o înfrângere cu 0-2 în fața Angliei.

Până la apariția longevivă a lui Dino Zoff, care a depășit suta de selecții, Facchetti a setat recordul celor mai multe prezențe la echipa națională din acea vreme – numai puțin de 94 de meciuri. O perioadă de 14 ani presărată de participări constante la turnee finale de european și mondial, cu două medalii importante în palmares: vice-campion mondial în 1970 și campion european în 1968.

Flacăra lui Giacinto avea să ardă în continuare la Internazionale până în 1978 câștigând campionatul din nou în 1971 și Cupa Italiei în ultimul sezon ca profesionist. De asemenea, în anul de grație 1965, a avut șansa de a fi printre puținii fundași cu șanse reale la Balonul de Aur, când a terminat al doilea în clasament după Eusebio de la Benfica.

După 629 de meciuri oficiale ca jucător, Facchetti avea să se retragă în interiorul clubului, mai întâi ca antrenor, apoi ca director sportiv și apoi președinte. De asemenea, cele 59 de goluri marcate în Serie A îl confirmă și în prezent ca fundașul cu cele mai multe goluri înscrise în campionatul italian.

În memoria sa, clubul a retras tricoul cu numărul 3 și i-au plătit salariul până la sfârșitul vieții, deși acesta în ultimii ani se retrăsese din spațiul public din cauza unor probleme de sănătate grave – cancer pancreatic, la doi ani și jumătate  după ce fusese ales președinte al clubului milanez.

Exit mobile version