Cum orice iubitor de pariuri sportive are biletele sale epice, așa și orice club de fotbal cu o istorie îndelungată are momente în cronologia sa când se dovedesc adevăratele caractere și personalitățile individuale devin legende care creează un mit, un spirit, o speranță pentru un grup de oameni și microbiști să creadă în altceva care să le aline sau să le facă uitate problemele în timpul liber. Cluburile mari sunt o dovadă evidentă, căci nu ajungi la vârful muntelui dacă nu treci de serpentinele alunecoase și zonele stâncoase.
Uneori te poți naște la locul potrivit, dar uneori în momentul nepotrivit. Nu pentru viața ta evident, ci pentru succesul potențial al pasiunii pe care o vei urma. Poți fi primul om care definește un nume, care apoi să fie revitalizat de altcineva, lăsând în anonimat propria ta moștenire. Fotbalul ne-a oferit șansa unor exemple ciudate, cinice, aventuriere sau banale ale unor personalități care riscă să fie uitate de supraaglomerarea de vedete, fotbaliști vânduți mai mult decât o cere povestea.
E vorba de Luis Suarez și nu vorbesc de vârful impresionant și dințos care a rămas în memoria pentru cea mai inteligentă lovitură de pedeapsă provocată și cea mai pragmatică eliminare directă. Nu, e vorba de un spaniol din Galicia, născut la Coruna, care a copilărit în cartierul Monte Alto pe strada Hercules. Pasiunea din fotbal avea să fie împărtășită și de fratele său, Jose Suarez Miramontes. Prima experiență sportivă avea să o aibă la echipa parohiei Sfântului Toma, Perseverencia.
Crescut de parohie și talent promovat devreme
Originile sale sunt destul de clasice pentru fotbaliștii acelor vremuri, familia sa având condiții modeste și decente de viață, cu cei doi părinți ocupându-se de o măcelărie, fără disponibilități financiare mari de a avea o minge de fotbal, fiind nevoit să-și confecționeze singur una cu lucru manual. Deși speranța lor era ca Luis Suarez să le calce pe urme, ambiția lui până la fotbal era să se facă medic chirurg, fiind foarte atras de domeniul sanitar.
La clubul amintit mai sus acesta avea să învețe să joace pe măsura talentului care avea să-l facă Balonul de Aur zece ani mai târziu, de la mijlocaș de creație la finalizator de specialitate. La sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50, a văzut un anunț un ziar în care clubul Deportivo își manifesta disponibilitatea de a căuta și testa sute de copii de 12-14 pentru a fi crescuți și promovați pe El Riazor, evoluând trei ani între 1949 și 1953 la echipa secundă a lui Deportivo – Fabril.
Luisito, așa cum a fost poreclit de colegi și apoi de presă, avea să debuteze la echipa mare tocmai în perioada Sf. Nicolae, pe 6 decembrie 1953, într-un duel de zile mari cu FC Barcelona. Meciul s-a terminat cu o înfrângere teribilă în fața catalanilor, 1-6, dar care avea să-l motiveze să joace din ce în ce mai bine și mai mult, suficient cât să fie într-un viitor apropiat în vestiarul Barcelonei. El a evoluat de 17 ori – cel mai mult ca titular – și a înscris 3 goluri până la finalul sezonului.
Ochit de Alejandro Scopelli, care l-a adus la clubul galician, Luis Suarez avea să prindă un sezon impresionant pentru o echipă cu rezultate relativ confuze pentru ultima perioadă. După ce cu un an înainte, Deportivo termina pe locul 14 și se salva la limită de la retrogradare, Suarez și compania avea să termine pe un remarcabil loc șapte, într-o echipă cu Juan Acuna, Juan Otero, Arsenio Iglesias, Pahino, Pedro Marroig și mai ales Dagoberto Moll, care avea să fie camaradul lui la Barca.
Șansa spaniolului avea să vină în primăvara lui 1954, când o ofertă de nerefuzat a venit din partea clubului catalan. Barcelona a oferit o sumă de 600.000 de pesetas pentru transferul lui Luis Suarez și Dagoberto Moll la pachet. El avea recomandarea unui om cu renume Carlos Iturraspe și la 19 ani reușise să impresioneze asemeni lui Iniesta în zilele noastre, cu slalom rapid, finalizare rapidă, eleganță la nivel de posesie și o tehnică eficientă în depășirea adversarilor.
Tânărul fiu de măcelar care a cucerit Catalunia
Debutul la noua echipa avea să vină tocmai în fața lui Deportivo la începutul lunii mai 1954, în faza optimilor de finală a Cupei Spaniei, reușind să treacă de aceștia și să ajungă până în finală, jucând restul meciurilor din acel sezon doar în acea competiție, șapte fără vreun gol marcat. Următorul sezon avea să fie unul de tranziție, în care clubul avea să se lămurească folosindu-l alternativ la prima echipă și la satelitul din liga secundă, reușind un total de 15 partide și 11 goluri per total.
Cu ocazia asta a reușit să înscrie primul gol în tricoul echipei mari blaugrana, într-o victorie cu Deportivo Alaves, iar la echipa a doua – Espana Industrial – a reușit prima dublă din cariera sa de profesionist, cu Eibar în ianuarie 1955, repetată de două ori, o dată în premieră pentru prima echipă într-o victorie cu 5-0 în fața lui Valladolid. Catalanii antrenați de italianul Sandro Puppo au terminat pe locul 2 și au pierdut calificarea în finala Cupei în fața lui Real, respectiv Bilbao.
Ediția 1955-1956 avea să fie prima ediție de campionat în care spaniolul Luis Suarez a primit șansa de a juca în aceeași echipă cu Kubala, vedeta primei părți a anilor 50, cu un nou antrenor în persoana maghiarului Ferenc Plattko, la rândul său, o legendă a catalanilor din perioada interbelică. De data asta a prins 19 meciuri și 5 goluri în toate competițiile, din care 3 goluri decisive în victorii cu Sociedad, Hercules și Leonesa, terminând campionatul din nou pe locul 2 și jucând sferturile Cupei.
Prima dată când Suarez a câștigat un trofeu important cu Barcelona a fost exact când acesta a înscris cele mai multe goluri ale acestora în timpul sezonului, 13 goluri în 23 de meciuri în toate competițiile. Deși nu a câștigat campionatul, terminând pe locul 3, cele mai importante repere au fost: 4 goluri într-o victorie cu 7-3 pe teren propriu cu Atletico, 2 duble și un gol chiar într-un derbi cu Real Madrid, care a decis victoria. Deși în Cupă a jucat doar 2 meciuri, a reușit să câștige trofeul.
Începând cu 1956, antrenor avea să fie pentru două sezoane localnicul Balmanya, care a prins un sezon în plus, în ediția 1957-1958, când echipa a reușit să repete același traseu în campionat, a ajuns până în semifinalele Cupei și a câștigat primul trofeu continental, Cupa Orașelor Târguri, sau cum era considerată Cupa UEFA în varianta ei hibridă. Per total, a evoluat 20 de meciuri și a marcat 9 goluri, din care cinci doar împotriva Zaragozei – o triplă și o dublă în cele două meciuri.
Tot atunci a primit primele două cartonașe roșii directe și implicit eliminări în partide cu Atletico Madrid și Real Sociedad, fără a afecta rezultatul final în sens negativ, reușind un egal și o victorie. Schimbarea de antrenor avea să-i schimbe viața lui Suarez pe veci, fiindcă e vorba de venirea argentinianului Helenio Herrera, inventatorul catenaccio-ului care avea să câștige dubla cupă-campionat și trofeul european, apărat în 1959. În același timp, Suarez devenea arhitectul echipei.
Herrera l-a folosit pe spaniol în numai puțin de 36 de meciuri, acesta reușind să înscrie în 20 de ocazii în toate competițiile, reușind să fie schimbat într-unul din aceste meciuri și bifând două duble în derbiul cu Real Madrid, reușite în semifinalele Cupei Spaniei, câștigată cu 4-1 în fața Granadei (la care evolua chiar fostul său coleg de la Deportivo – Arsenio Iglesias). Cei doi aveau să facă senzație câțiva ani mai târziu împreună la echipa Interului din Milano.
Ediția 1959-1960 avea să aducă un nou campionat în palmaresul duo-ului latin, câștigat la golaveraj în fața lui Real Madrid, un parcurs decent în Cupa Spaniei și unul remarcabil în Cupa Campionilor Europeni, unde s-au oprit în semifinale, în fața rivalilor istorici din campionat, tot madrilenii. La fel ca în sezonul precedent, a fost extrem de prezent în jocul echipei cu 36 de meciuri, toate ca integralist, cu 14 reușite din care o triplă cu Palmas și o dublă cu Valladolid.
Ultimul sezon la Barcelona avea să-i aducă și cele mai mari satisfacții pe plan individual, reușind la finalul anului 1960 să câștige Balonul de Aur, titlul de cel mai bun fotbalist al anului din Europa, primul obținut de un jucător al Barcelonei și singurul de un spaniol autohton, depășindu-i pe rivalii de la Real Madrid, maghiarul Ferenc Puskas și sud-americanul asimilat spaniol Alfredo di Stefano. Primul iugoslav de pe banca tehnică a Barcelonei, Ljubosa Brocic avea să fie ultimul său antrenor pe pământ catalan.
Cu acesta a continuat să fie o parte importantă din echipă, cu 28 de meciuri și 15 goluri, practic cu o medie de un gol la două meciuri, fără ca acesta să aibă o performanță notabilă în campionat (locul 4) sau cupă (optimi), reușind în schimb evoluții remarcabile în cupele europene – sferturi în Cupa Orașelor Târguri și prima finală din Cupa Campionilor Europeni, pierdută cu 2-3 în fața Benficăi, cu Luis Suarez prezent tot meciul pe teren. În acel sezon a reușit o dublă pe terenul lui Real Madrid, 2-2, tocmai în competiția mai sus amintită, luându-și revanșa față de eliminarea din sezonul precedent.
Din Peninsula Iberică în Peninsula Italică, după Herrera
După 141 de goluri și 253 de meciuri jucate în tricoul blaugrana, șapte trofee câștigate în ultimii 5 ani – 2 campionate, 3 Cupe și 2 Cupe ale Orașelor Târguri, pentru Luis Suarez venise momentul schimbării de peisaj sau poate pretextul ideal de a se reîntâlni cu Helenio Herrera, cu care colaborase pe Camp Nou la cel mai înalt nivel pentru amândoi.
În plus, situația economică a clubului necesita o infuzie mare de capital, ce avea să vină tocmai de la echipa antrenată de argentinian, Internazionale Milano, care a plătit 25 de milioane de pesetas, echivalentul a 142.000 de lire sau 250 de milioane de lire italiene, cel mai mare transfer al anului 1961. Clubul catalan era într-o situație financiară complicată în mare parte cauzată de președintele Miro. De menționat că el și Juan Santisteban erau primii fotbaliști spanioli ajunși la echipe de Serie A.
Luis Suarez avea să trăiască probabil cea mai bună perioadă din cariera sa de fotbalist, petrecând mai bine de nouă sezoane ca unul dintre membrii de bază ai celei mai mari generații din istoria clubului Internazionale Milano, cu peste 330 de meciuri și 55 de goluri reușite pentru tricoul lombarzilor, iar șapte din acești ani i-a petrecut sub comanda legendarului Helenio Herrera. Primul sezon avea să fie cel mai intens, pentru că prima impresie mereu contează și presiunea publicului.
Deși nu a câștigat campionatul, terminând pe locul 2, acesta a marcat 15 goluri în 32 de partide jucate în toate competițiile, din care 11 doar în campionat, reușind să înscrie la debut cu Atalanta (apoi în retur), apoi cu Roma, Fiorentina, Milan (ultimele două în tur și retur), Juventus, iar în Cupa Orașelor Târguri a reușit prima dublă în tricou italian, cu FC Koln în șaisprezecimi, reușind să ajungă până în sferturile de finală, unde a fost eliminat de Valencia, împotriva căreia a marcat.
Fără participare europeană, sezonul 1962-1963 avea să le ofere milanezilor liniștea necesară câștigării unui titlu de campioană, la o distanță de patru puncte de urmăritoarea Juventus. Deși nu a mai avut același impact individual, cu doar 30 de meciuri și 8 goluri în toate competițiile, spaniolul aterizat în Peninsulă a reușit să se facă remarcat cu o triplă în fața celor de la Genoa, plus goluri în victorii cu Napoli și o remiză pe terenul Fiorentinei.
Ediția 1963-1964 avea să aibă parcursul ideal unei echipe cu ambiții în competițiile mari, reușind să repete din nou locul doi din primul sezon al său, dar Luis Suarez avea să reușească o performanță în premieră, pe care a fost foarte aproape s-o realizeze în ultimul an la FC Barcelona, câștigarea Cupei Campionilor Europeni.
Cu doar 4 goluri în 36 de meciuri, acesta a marcat cu Lazio, o dublă cu Sampdoria și în Europa împotriva celor de la Monaco și s-a numărat printre titularii echipei care învingea Real Madrid în finala competiției sus-menționate, cu un scor de 3-1. De menționat că la adversari încă se aflau în echipă jucători precum Gento, Puskas, DI Stefano (ultimii doi naturalizați spanioli).
Sezonul următor a fost cel mai bogat pentru Luis Suarez din carieră, reușind să joace cel mai mult – 44 de partide cu 11 goluri marcate, din care 8 în campionat, pe care l-a câștigat, 1 în Cupă, unde a ajuns în finală și 2 în Cupa Campionilor Europeni, pe care a câștigat-o pentru al doilea an la rând, bifând trei prezențe în Cupa Intercontinentală, al treilea trofeu câștigat. Unul dintre aceste goluri a fost chiar într-o victorie cu 6-0 împotriva lui Dinamo București pe teren propriu.
Cel de-al doilea trofeu continental a fost adjudecat în fața Benficăi antrenată de timișoreanul Elek Schwartz, cu Eusebio decar și lider incontestabil în atac, dar brazilianul Jair avea să ofere satisfacția finală echipei din Milano. La fel ca în partida cu cealaltă echipă iberică, Real Madrid, Luis Suarez a jucat toate minutele în finala jucată chiar pe terenul lombarzilor, fără să fie schimbat.
Succesul din campionat a fost continuat pentru al doilea an consecutiv în ediția 1965-1966, când a reușit să câștige din nou titlul pe plan intern și și-au apărat trofeul intercontinental, din nou în fața lui Independiente. Per total, Suarez avea să bifeze 38 de meciuri și să înscrie 5 goluri, unele reușite cu Roma, Torino, Juventus și Lazio. Atât în Cupa Italiei, cât și în Cupa Campionilor, drumul milanezilor s-a oprit în semifinale – în primul caz cu Fiorentina, în al doilea caz cu Real Madrid.
Pe plan intern, uzura avea să se vadă la nivelul rezultatelor, terminând pe locul 2 și jucând semifinalele Cupei Italiei, dar având același aplomb impresionant în cupele europene. Veniți din postura favoriților, Suarez și compania ave să piardă și avantajul din prima repriză și trofeul suprem într-o finală cu surpriza Celtic Glasgow, după un sezon (1966-1967) în care spaniolul a jucat 43 de meciuri și 5 goluri în toate competițiile, unul din el fiind chiar împotriva Milanului.
Ultimul an de colaborare între Suarez și Herrera avea să aducă probabil cele mai slabe rezultate ale acestora în era marelui Inter – locul 5 – grupele Cupei Italiei, cu un total de 38 de prezențe și doar 3 goluri, din care două în fața Bolognei, fiind în schimb cel mai folosit jucător de câmp al echipei din acel sezon.
Penultimul an la Milano (1968-1979) avea să îi aducă un nou antrenor, Alfredo Foni, cu care a terminat pe locul 4 și a fost eliminat din primul tur în Cupa Italiei, spaniolul jucând 29 de meciuri și înscriind un singur gol. Pe lângă Balonul de Aur din 1960, avea să mai fie prezent pe podiumul clasamentului făcut de France Football în trei rânduri, locul 2 în 1961 și locul 3 în 1964 și 1965.
Ultimul an la Inter avea să fie printre cei mai plini din carieră cu 43 de meciuri și 3 goluri marcate plus un autogol reușit cu Roma, având un nou antrenor cu nume Herrera, de data asta din Paraguay, cu care a terminat pe locul 2, a prins sferturile Cupei Italiei și semifinalele Cupei Orașelor Târguri.
Farul genovez și ultimul fascicul de lumină.
După mai bine de 300 de meciuri și 50 de goluri înscrise pe parcursul unei decade la un singur club, Suarez avea să aleagă liniștea genoveză pentru a-și încheia cariera, alegând să evolueze ultimii trei ani ca jucător profesionist pentru Sampdoria. La primul sezon, echipa avea să termine pe locul 12 și să iasă rapid din Cupa Italiei și Cupa Alpilor, cu spaniolul prezent în 31 de meciuri și marcator în 7 rânduri (unele notabile împotriva Fiorentinei, Inter și Torino).
Ceilalți doi ani au produs o reîntâlnire cu antrenorul din Paraguay, Heriberto Herrera, care a fost pe banca lui Inter la ultimul sezon milanez al spaniolului, după ce în primul an la Sampdoria l-a avut pe veteranul Bernardini. S-a simțit o schimbare în bine la nivelul rezultatelor, reușind un loc 8 în campionat, un total de 31 de meciuri și 5 goluri, aproape ca în primul an.
Ultimul strigăt ca profesionist avea să fie în ediția 1972-1973, când a strâns 11 meciuri și 1 gol, ultimul din carieră tocmai împotriva echipei la care a făcut istorie – Internazionale. Per total, la Genova a adunat 73 de meciuri și 13 goluri, iar în totalul carierei sale ca jucător profesionist a adunat mai bine de 650 de partide oficiale și peste 160 de goluri pentru echipele de club, experiența de la națională fiind la fel de plină.
Debutul internațional l-a avut la sfârșitul lui ianuarie 1957 într-o victorie cu 5-1 împotriva Olandei, iar primul gol a venit în al doilea meci într-un meci de calificare pentru Campionatul Mondial 1958, o remiză cu 1-1. Deși nu a participat la niciun turneu final la început, primii patru ani de la echipa națională au fost cei mai plini, cu 21 de meciuri și 14 goluri marcate (cel mai bun randament fiind în 1960 cu 7 meciuri și 3 goluri).
La nivel de turnee finale, acesta a prins două Campionate Mondiale în 1962 și 1966, iar la nivel continental a reușit să participe și să câștige ediția din 1964 alături de colegi precum Josep Maria Fusté, Amancio Amaro, José Ángel Iribar și Chus Pereda, jucând ultimul meci internațional când era legitimat la Sampdoria.
Cariera de antrenor a fost relativ discretă, continuându-și aventura fotbalistică la Genova, dar la echipa mai veche, Genoa, unde a început să antreneze juniorii în ediția 1973-1974, ca apoi să preia pentru un sezon întreg echipa mare a Interului, cu care avut un parcurs mediocru – locul 9 în campionat, unde mulți dintre jucători i-au fost colegi pe final de carieră. Italia avea să fie casa lui la următoarele echipe pe care le-a antrenat.
După o primă jumătate de sezon la finalul anului 1975, cu Cagliari avea să retrogradeze în Serie B, loc în care avea să aibă alte două experiențe cu SPAL – pe care a antrenat-o în finalul sezonului 1976-1977, retrogradând în liga a treia și apoi la Como – unde a prins mijlocul sezonului și echipa a avut același destin nefericit ca și la celelalte, locul 19 în Serie C1.
La 30 de ani de la prima experiență ca jucător la Deportivo, acesta avea să se întoarcă în postura de principal, fără a reuși s-o promoveze din liga secundă, terminând pe locul 15. Întoarcerea în Spania avea să-l propulseze în circuitul Federației Spaniole de Fotbal, care l-a antamat pentru următoarele decadă pentru echipele naționale (prima dată la ca secundul echipei mari între 1979-1980, a doua oară la tineretul Spaniei între 1980 și 1988 și a treia oară înapoi la echipa mare, dar ca selecționer).
Din postura de antrenorul echipei de tineret a reușit să aibă cele mai bune rezultate din cariera sa de antrenor, evolutive de la o ediție la alta, sferturi în 1982, o finală pierdută cu Anglia în 1984 și o finală câștigată cu Italia în 1986. Ca o răsplată pentru acea perioadă, Suarez avea să fie promovat la echipa mare pe care a calificat-o la turneul final al Campionatului Mondial din Italia, cu care a ajuns până în optimile de finală, unde a fost eliminat de Iugoslavia.
Pentru o scurtă perioadă la începutul anilor 90, Suarez a fost interimar la Internazionale în două rânduri (prima jumătate a anului 1992 și a doua jumătate a anului 1995 – în prima perioadă a epocii Massimo Moratti – fiul patronului sub care a evoluat ca jucător), cu un scurt intermezzo la Albacete în 1994. Stabilit la Milano, el a recunoscut în multe interviuri că are sânge galician și regretă că nu a putut participa la istoria din orașul local, Deportivo, așa cum a făcut-o generația anilor 90.