În fiecare an, pe 15 ianuarie, sărbătorim Ziua Culturii Naționale și nașterea celui mai mare poet român, Mihai Eminescu. Ceea ce mai puțini știu despre el însă, este că era și un sportiv pasionat. Pe lângă literatură și jurnalism, Eminescu excela la fotbal și înot. Ridica greutăți, făcea gimnastică, iubea excursiile pe munte și șahul.

De-a lungul anilor, în spațiul public, au fost vehiculate diverse stereotipuri legate de viața lui. Portretul, înfiripat în imaginația colectivă, este mai apropiat de cel al unui geniu singuratic, melancolic, alienat și cu un fizic slăbit de boli și patimi.

Însă relatările contemporanilor poetului, prezintă un alt fel de Eminescu. Un om plin de viață, jovial, petrecăreț, pasional, respectuos și frumos. Și, în plus, din mărturiile contemporanilor sau criticilor, se mai desprinde o ipostază inedită a poetului, cea de sportiv. În rândurile care urmează vă vom prezenta câteva dintre aceste mărturii.

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu jucător de fotbal la Cernăuți

Una dintre pasiunile tinereții lui Eminescu era sportul rege. Apropiații poetului spuneau că îi plăcea să joace fotbal și că avea o înclinație naturală pentru jocul cu balonul rotund.

Se pare că, Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenței, când era elev la Cernăuţi, era responsabil pentru participarea lui Eminescu la această activitate.

Dascălul „strângea uneori pe băieți și bătea chiar mingea cu ei” – spunea George Călinescu despre Aron Pumnul. Aprigele înfruntări fotbalistice la care lua parte și Eminescu se desfășurau, cum spunea colegul său Teodor Stefanelli, pe „toloaca” Cernăuțiului. Aici se întâlneau echipe de calfe ale meșteșugarilor cu cele ale ”studenților” gimnaziști.

În „Amintiri despre Eminescu”, Stefanelli scria: „Înaintea locuinței mele se întindea așa numita toloacă a orașului, unde studenții jucau adesea în orele libere mingea. Și Eminescu era adesea printre noi şi juca cu noi mingea”.

Totodată meciurile de fotbal se lăsau cu bătăi în toată regula la care participau toți pasionații de bătut mingea, printre care și Eminescu.

”Din strada Cuciur-Mare, în dosul grădinii publice, se întindea un mare maidan numit toloacă (Pulvertum), unde ”studenții”, ucenicii și calfele de meseriași își făcuseră loc pentru bătut mingea. Între studenți și calfe se iscă în curând un război crâncen pentru exclusivitatea folosirii locului, război în lege, la care cei mici luau parte în chip de furnizori de armament. Sub streașina casei unde locuia colegul Stefanelli, peste drum de toloacă, băieții de școală făcuseră un depozit de bețe și nuiele cu care alimentau pe studenți pe dată ce începeau ostilitățile. Eminescu, focos goliard toată viața, era unul dintre cei mai zeloși purtători de muniții, și n-a lipsit mult odată ca să fie bătut măr de «dușmani»“, scria Călinescu.

Pasiunea pentru excursiile în natură

„Fiind băiet, păduri cutreieram”, spunea poetul însuși. Deseori urca la stânele din munte sau la Schitul Agafton, din apropierea Botoşaniului, unde locuiau două mătuși ale sale.

Cunoscutul jurnalist Cătălin Oprişan povestea într-unul dintre articolele sale din urmă cu mai mulți ani că:

“Mihai a fost, fără îndoială, înainte de toate, un copil de la ţară, un copil neastîmpărat. Uneori, cînd nu se afunda prin codrii Ipoteştilor – “Fiind băiet, păduri cutreieram” -, urca la stîni sau la Schitul Agafton, din apropierea Botoşanilor, unde se aflau două mătuşi ale sale. Tovarăşul său de joacă cel mai apropiat era fratele Ilie, mai mare cu trei ani decît Mihai. Cu acesta se lua cel mai des la copilăreasca trîntă “să vedem cine-i mai tare”.

„Mergeam neoprit prin cărările albe”

La vârsta de 16 ani, în vara anului 1866, Eminescu s-a aventurat într-o excursie din nordul țării spre Blaj, dorind să treacă Munții Carpați, mergând mai bine de 10 km pe zi. «Mergeam neoprit prin cărările albe ce duceau crucișe prin lanurile unele-ncă verzi, mergeam, pînă ajunsei în poala răcoroasă a munților».

Mihai Eminescu, istețiile nautice și gimnastica

În “Eminescu la Blaj”, Ştefan Cacovean spunea că: “El (n.a. – Eminescu) făcea tot felul de isteții nautice, intrând în apă într-un loc și ieşind tîrziu unde nici nu te aşteptai, spre admirația chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulți înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea”.

Una dintre cele mai interesante mărturii rămâne însă cea a călugăriței de la Văratec, care, pe la 1940, spunea: “Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Pe urmă se plimba îndelung prin pădurea de argint”, sau ale maicii Epaxia Diaconescu: «Eminescu se lua la întrecere cu ceilalți studenți găzduiți la masa monahei Ştefania Lungulesei și ridicau, dintr-o dată, “bombele de piatră” (echivalentul halterelelor sau ganterelor de astăzi)».

 

Chiar și Eminescu vorbea despre valoarea sportului în „Fragmentarium”. Zicea că: «La femei danţul, pentru bărbaţi exerciţiu gimnastic… arată… personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseţii…»”. În continuare putem doar să ne imaginăm cum ar fi arătat hobby-urile lui Mihai Eminescu în ziua de astăzi. Să ne întrebăm care ar fi fost echipa lui de fotbal preferată. Dacă ar fi băgat la pariuri. Dacă ar fi avut abonament la sală. Sau dacă ar fi fost un împătimit al jocurilor de casino online. Un lucru rămâne cert și anume că acest personaj complex al literaturii românești, ne-a lăsat o moștenire care va fi relevantă pentru multe alte generații de acum înainte, iar noi, putem doar să îi omagiem geniul.