Cum orice iubitor de pariuri sportive are biletele sale epice, așa și orice club de fotbal cu o istorie îndelungată are momente în cronologia sa când se dovedesc adevăratele caractere și personalitățile individuale devin legende care crează un mit, un spirit, o speranță pentru un grup de oameni și microbiști să creadă în altceva care să le aline sau să le facă uitate problemele în timpul liber. Cluburile mari sunt o dovadă evidentă, căci nu ajungi la vârful muntelui dacă nu treci de serpentinele alunecoase și zonele stâncoase.
Din păcate nu toți au șansa unei cariere și unei vieți în care se pot bucura / savura efectele de după ale reușitelor lor. Nu împiedică totuși cu nimic ca moștenirea sa, într-o perioadă relativ limitată să aibă un impact la fel de mare, suficient de importantă pentru a fi ținută minte și a fi transmisă mai departe. Iar povestea prințului și cerșetorului este esența care a făcut din fotbal un fenomen endemic care a salvat vieți, oameni săraci care și-au realizat un trai și bogații care au găsit o pasiune.
Nu există un personaj mai important când spectatorul are o primă impresie de impact cu o echipă de fotbal decât atacantul și marcatorul. Istoria și timpul a făcut din această poziție stâlpul vedetelor și celebrităților din fotbal care au depășit granița majorității, iar în Spania, statutul lor are o calitate aparte. Față de Anglia, Italia sau Turcia, premiul celui mai bun marcator din prima ligă poartă numele poreclei unui personaj fascinat care a marcat perioada romantică a fotbalui spaniol.
Chiabur, cu spirit dur.
Rafael Moreno Aranzani, născut în capitala Țării Bascilor – Bilbao – mai precis pe strada Santamaria, nr. 10 din cartierul Casco Viejo, într-o zi de primăvară, 23 mai 1892, avea o descendență mai mult decât avantajoasă spre deosebire de un simplu cetățean. Tatăl său, Joaquin Moreno Goni, avocat de profesie, a fost ales primar al orașului între 1896 și 1897, iar mama sa era fiica reputatului scriitor, Miguel de Unamuno, practic o familie cu o situație financiară și intelectuală mai mult decât bună.
În perioada copilăriei sale, fotbalul era la începuturi, fiind încă un teritoriu virgin pentru bașci. Pentru Rafael nu avea să conteze, deoarece s-a îndrăgostit imediat de joc. Familia sa a încercat să-l îndepărteze de sport și să-l preseze să se focuseze pe educație, lucru care a eșuat cu grație, deoarece profesorii l-au etichetat ca năzdrăvan sau poznaș, cu o experiență mai mult decât nereușită. El a studiat la școala Los Escolapios și a început studiul Dreptului la Universitatea Deusto.
După ce a picat la toate examenele, tatăl său a reușit să-i găsească un loc de muncă la primărie și apoi a fost angajat la o fabrică de prelucrarea a metalului, ce aparținea de frații Merodio. Sunt multe teorii privind originea poreclei sale, Pichichi, care se considera a fi un alint pentru statura sa, având o înălțime de doar 1,54 m, o Mică Rățușcă. Sunt alte teorii care spun că porecla a venit din perioada jocului pe maidan, dar alte surse îi oferă fratelui său, Raimundo, meritul pentru această idee.
Lăsând deoparte numele său de scenă, el a rămas în memoria fanilor pentru geniul său fotbalistic. Într-o perioadă în care fotbalul se căuta și devenea din ce în ce mai brutal sau fizic, un tânăr scund de doar 1,54 m a reușit să devină eroul orașului său, care a ajuns să-i scandeze numele și să fie fascinat de tehnica sa remarcabilă și finalizarea sa superioară. După o perioadă ca un jucător pe terenul La Campa, a venit șansa vieții sale în 1911, când clubul Athletic Bilbao l-a legitimat pe tânărul de 19 ani.
Un pitic mare cât o statuie.
În perioada aceea a reușit să joace împotriva acestora, ca jucător al unei echipe subsidiare – Bilbao FC, marcând singurul gol din acel meci de Cupă, pierdut cu 1-4. Doi ani mai târziu a venit debutul său oficial în prima echipă a bascilor, tocmai într-o semifinală cu Real Madrid din Cupa Spaniei. Bilbao a câștigat cu 3-0, Pichichi marcând de două ori în primele 11 minute al meciului. Pichichi avea să rămână definitiv în istoria regiunii pentru două momente cu o simbolistică specială.
După meciul din lun martie 1913, la cinci luni distanță, acesta avea să înscrie primul gol din istoria stadionului San Mames, la meciul de inaugurare cu Racing de Irun, terminat 2-1. Tot el a înscris primul gol din istoria stadionului rivalelor istorici din regiune – Real Sociedad – stadionul Atotxa – în octombrie 1913, la un derbi local disputat la alte două luni distanță, tot ca jucător al lui Bilbao.
Pichichi devenise ușor de recunoscut, datorită bandanei albe pe care o purta pe cap în timpul meciurilor. Pe alți doi ani, atacantul a bifat prima finală de Cupă, în care a reușit o triplă impresionantă cu Espanyol, învinsă cu un scor sec de 5-0. Ultimul meci oficial avea să fie în mai 1921, tot la o finală de Cupă, câștigată cu 4-1 în fața lui Atletico.
Povestea lui în fotbal avea să se încheie după doar 10 ani, perioadă în care a marcat 83 de goluri în 89 de meciuri, câștigând patru trofee de Cupa Spaniei și cinci campionate regionale ale bascilor. De asemenea, alte surse îl dau ca marcator a 101 de goluri în 159 de meciuri la clubul din Bilbao, o cifră impresionantă care l-a făcut cel mai bun jucător al generației sale, în mod sigur cel mai căutat din Europa anilor 1910 și a fost prima vedetă a fotbalului spaniol, fiind atât erou, cât și personaj negativ.
Scoici, fani și trofee.
Pichichi a fost printre primii jucători care au îmbrăcat tricoul echipei naționale, care a participat la Jocurile Olimpice din 1920, fiind unul dintre protagoniștii campaniei de la turneul de fotbal belgian. Într-o perioadă în care calendarul internațional nu era atât de aglomerat ca azi, el a reușit să joace de cinci ori și să înscrie un gol pentru spanioli, alegându-se cu o medalie de argint la final. La întoarecere, pretențiile fanilor basci au crescut și au devenit din ce în ce mai pretențioși cu Pichichi.
Mulți îl vedeau din ce în ce mai arogant și iresponsabil la rezultatele negative, iar de la meci la meci relația fani – jucător a atins o limită care l-a făcut pe fotbalist să se retragă la doar 29 de ani. Nu s-a retras definitiv din fotbal, reprofilându-se în arbitru, o carieră pe care a început-o chiar pe stadionul San Mames, o situație de neînchipuit în ziua de azi. Din nefericire, pe 1 martie 1922, cu doar două luni înainte de împlinirea vârstei de 30 ani, viața lui Pichichi s-a încheiat brusc.
El a murit după o criză bruscă de tifos, ca urmare a ingerării unor stoici stricate, lăsând o văduvă, un fiu și un oraș în doliu. Fanii care îl huiduiau până nu demult au ajuns să regrete gesturile lor din perioada de final a carierei sale și au participat în număr mare la ceremonia de înrmomântare. La șase ani de la moartea sa, clubul basc a comandat un bust al jucătorului pentru a fi expus la intrarea în stadion, iar în anii 50, jurnaliștii cotidianului Marca au creat premiul celui marcator din prima ligă în semns de recunoștiintă pentru meritele sale.